Cel mai trist om din lume e clovnul, se stie. Si când clovnul se apuca sa râda de el însusi si de viata lui cea trista, lumea din jur e nelamurita: ar trebui sa râda împreuna cu el? Sa ceara banii înapoi pe bilet? Sa-l huiduie gros? Cu Dovala Gi, comediantul care face stand-up în romanul lui David Grossman, nu râde mai nimeni – povestile lui, amintiri înspaimântate ale celei mai lungi calatorii pe care a facut-o copilul care a fost, îngheata zâmbetul pe buze si tintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, asteptându-se la niste bancuri. Dovala se face bucati la microfon, în fata stimatului spectator: mitraliaza bancuri, mai bune ori mai proaste, râde de el însusi, se înjura, îsi cara pumni, se umple de sânge. Stimatul spectator hohoteste cât hohoteste, pâna nu mai întelege nimic din ametitorul râsu’-plânsu’ de sub reflectoare. Dar Dovala continua: poate doar asa, râzând cu lacrimi, ajunge si el sa priceapa ce a trait.
